Povestea fiecăruia dintre noi, la un moment dat

Era 1:33 și mă convingeam să mai rămân puțin. Nu conta dacă aș fi mai pierdut încă o oră, două sau cinci. În fond, nici nu mai aveam de ce să țin cont de timp. În ultima vreme, lucrase atât de mult împotriva mea, încât nu mai avea niciun sens să-i dau acum atâta importanță. Și adevărul e că muncisem cam mult la cateye-ul ăla pentru a-l șterge atât de devreme de pernă. Așa că am decis să mai rămân puțin în barul ăla care mi-a fost adăpost în toată furtuna asta care se-ntindea deja pe un an.

N-aveam speranțe că se schimbă cu ceva viața mea în acele ore îmbibate în alcool. Voiam doar să uit și pentru asta aveam nevoie de zgomot pe fundal și un bar plin în fața mea. Bine, mai era și un chelner exasperant, care își oglindea paharele în sânii mei, crezând că eu nu-l văd, dar pe el am reușit să-l ignor așa cum am facut-o cu toți ceilalți care s-au perindat în barul ăsta în ultimul an. Apropo, voi știați cât de repede se concediază un chelner dintr-un astfel de loc? Hm, să spunem numărul 42. Da, atâția chelneri au lucrat în barul ăsta în ultimul an. Nu știu ce credeți voi, dar eu mereu mă-ntreb câți chelneri sunt în lumea asta mare. Sunt, probabil, mai mulți decât medici, preoți, instalatori la un loc. Și de ce așa? Pentru că sunt încă și mai mulți oameni ca mine, care fug de singurătate și de pustietatea sufletului lor în baruri îmbâcsite de fum, alcool și deziluzii.

La astea mă gândeam și-n seara aia. Mai trecuse o jumătate de oră și mă pregăteam să mă duc spre baie pentru a verifica dacă am ajuns deja la chipul ăla schimonosit de indiferență și dacă mai am ruj pe buze. Căci nu m-am plimbat degeaba o oră prin magazin pentru a alege roșul ăla perfect. Aveam nevoie să rămână acolo până mă voi fi hotărât că e de ajuns cu masca perfecțiunii și că e timpul să pronunț țipetul disperării. Așa că m-am ridicat, m-am ținut de spătarul scaunului să-mi setez o linie dreaptă și am pornit la fel de încrezătoare ca atunci când am pus degetul pe hartă, acum cinci ani, și-am ales orașul ăsta pentru a-mi schimba reședința și inima.

Îmi făceam loc prin mulțimea antrenată de ritmurile mult prea știute și mă uitam către fundul barului, acolo unde era baia. Am făcut drumul ăsta de atâtea ori încât aș fi putut ajunge printre cioburi, cu ochii închiși. Și mă gândeam că poate e timpul să termin cu numărul ăsta. Mi-am dat seama cât de lașă sunt că fug de mult timp de atâtea zâmbete pe care nu le-am zâmbit, de atâtea lacrimi pe care nu le-am vărsat, de atâtea regrete pe care nu mi le-am asumat. Și când să mai fac un pas și să intru în baie, îl văd. Nu l-am văzut intrând, nu l-am simțit, deși îmi spuneam adesea că inima mea bate doar atunci când respiră el deasupra mea. În seara aia, organismul meu nu mi-a transmis nimic. Oare îl uitasem? Poate că l-am negat atâta timp, încât a de venit nul.

Dar până să-mi răspund eu la vreuna dintre nedumeririle astea, îl văd că-și întoarce privirea spre mine. Era la masă cu niște tipi. Nu-i știam. Era și ea, desigur, și am văzut-o cum i-a pierit zâmbetul și cum a încercat să-i spună ceva doar pentru a nu întoarce capul să mă vadă. Nu i-a ieșit. El s-a ridicat și m-a apucat de braț, într-o încercare să mă oprească. M-am desprins cu greu și-am fugit spre baie. Stăteam lipită de ușă și mă înecam. Am încercat să tușesc, să mă eliberez, dar nu puteam. M-am dus spre prima toaletă și am vomitat. Am aruncat toate amintirile mele, toate suferințele și tot ce știam despre mine. Când m-am ridicat, tremuram incontrolabil și mă tot întrebam ce se va întâmplă cu mine.

Au început să se audă bătături în ușă. Mă striga pe nume. Îmi pronunța numele meu. Al meu. După atâta amar de vreme, în care aș fi dat orice să-l aud, văd sau simt, el apare în seara asta în care eu nu știu cum arată sufletul meu. O seară în care, dacă n-aș fi atât de lașă, aș fi plutit în apa rece de octombrie din Herăstrău, cu ochii numărând stelele. Dar nu, eu am ales să vin în barul ăsta nenorocit, în care m-am adăpostit în ultimul an, din simplu motiv că aici ne-am consumat. Aici ne-am cunoscut, aici ne-am trăit, aici te-am simțit cel mai puternic după. Acum începuse să fie mai mult despre mine barul ăsta, decât despre noi.

Mă striga și deja auzeam o a doua voce care îmi spunea că dacă nu deschid, intervine cu forța. M-am îndreptat spre ușă și aveam pregătită ca soluție de salvare fuga. Da, îmi propusesem s-o rup la fugă de cum deschideam ușa. Numai că nu mă țineau picioarele. Am deschis ușa și i-am căzut direct în brațe. M-a strâns atât de tare încât anul ce-a trecut, chinurile și pedepsele ce mi le-am aplicat mi s-au părut un vis urât, foarte scurt, iar revederea o continuare a noi. O extensie naturală și binevenită. Nici nu-l puteam privi. El în schimb mă mângâia și mă tot întreba dacă sunt bine, dacă am nevoie să sune la serviciu de ambulanță.

Am îngânat că nu și am reușit să mă desprind din brațele lui. Nici acum nu știu când. Efectiv, am șterse din minte aceste secunde în care am plecat de lângă el. Știu doar că am ieșit afară și am început să fug. Am pierdut pantofii, am uitat geaca pe spătarul scaunului, dar știam că o să le găsesc tot acolo. Le eram cel mai fidel client. Eram acum singură, fără bani, telefon sau geacă la Universitate. Am luat-o la pas, pierdută și amețită. De dor, durere, dragoste sau toate la un loc. Am umblat pe străzi până am ajuns acasă. Era 4. Zâmbeam în colțul gurii că la un asemenea maraton de sentimente timpul a trecut foarte repede.

M-am băgat în pat și l-am visat. Era la fel de frumos și mă iubea încă. M-am dezmierdat în amintiri cu el toate acele ore până la răsăritul soarelui. De dimineață m-am hotărât să mă duc spre bar pentru a-mi recupera geanta și geaca. Știam că mi le-au păstrat că nu e prima seară în care dispaream pur și simplu. De un an, mă învățaseră. Erau cei mai apropiați oameni de sufletul meu. Nici nu mai încercau să facă conversație. Îmi turnau în pahare și mă lăsau să-mi îndeplinesc penitența. Așa se-ntâmpla noapte după noapte, după ce el o alesese pe ea, iar eu rămăsesem pe dinafară.

Am ajuns la bar și îi întrebam jovială dacă n-au o geantă și geacă de dat. Erau în bar doi dintre barmanii de pe cealaltă tură, pregătind, cel mai probabil, lucrurile pentru o nouă seară în care oamenii ca mine își pierdeau mințile și viața. Mi-au zis senini că nu, dar că un tip înalt, chel și robust mi-a lăsat un mesaj. Mi-am mușcat buza până la sângerare și i-am simțit gustul amar. Mă uram pentru lașitate, pentru că n-am plecat mai devreme, pentru că exist și există. Am luat hârtia pe care scria doar: ”Vreau doar să vorbim, te rog, dă-mi șansa asta. Lucrurile tale sunt la mine. 07********”. Am înghițit în sec și le-am cerut să-mi un telefon pentru a face un apel.

Nu știam ce voiam să-i spun, știu doar că voiam să-mi recuperez telefonul, cardurile, bunurile. Așa că l-am sunat.

– Bună, eu sunt! Vreau doar să-mi dai lucrurile care îmi aparțin!, i-am zis pe un ton cât de poate rece și de autoritar.

– Bună! Și eu vreau să ți le dau, dar mai vreau să-mi dai ocazia să-ți vorbesc, nu mai vreau să fugi de parcă…

– Dacă e vorba de asta, poți să le păstrezi. Sunt sigură că ai cui să i le dai!, l-am întrerupt fără să-i dau ocazia să mă ducă în vreun colț în care să izbucnesc în plâns.

– Bine, dacă așa vrei să se deruleze lucrurile, atun…

– Da, așa vreau. Și te rog foarte mult să nu încerci altceva. Unde te găsesc?

– Pot să vin eu acum la bar. Ești acolo?

– Da, te aștept!, i-am spus și am profitat de ocazie pentru a închide apelul.

Stăteam acum la bar și mă gândeam ce o să fac de cum o să-l văd. Îmi comandasem o apă, ca nicio altă dată, și mă întrebam dacă n-o s-o respingă organismul meu. În ultimul an, mă cufundasem atât de mult în alcool încât nici nu mai știam ce gust are băutura fără alcool sau apa. Oricum, în momentul ăla, nu-mi mai simțeam nicio parte a corpului. Cel mai grav era că nici nervii nu mă mai ajutau și tot ce făceam era să-mi repet la fiecare două secunde să nu plâng. Ne dor, de furie, de dragoste, de ură, de orice. Să pot ține în mine 2-3 minute cât aveam să-l am în față.

De când mă părăsise pentru ea, nu ne mai văzusem. Am frecventat o perioadă toate locurile în care am mers vreodată cu el. Doar-doar îl întâlnesc. Toate astea au fost perioada în care eram înfrântă de lipsa lui de iubire, de infidelitatea lui. Nu-l uram încă. Asta cu ura a venit în ultima jumătate a anului, când aflasem, prin niște cunoștințe comune, că se mutaseră împreună și că plănuiesc chiar și să se căsătorească. Îmi amintesc cât de tare mă înfrânse ideea că ea îl convinsese să meargă la primărie, când eu nu-l convingeam nici să ne luăm un mixer împreună. Ea avea tot ce-mi doream eu, în doar câteva luni, iar eu, care-l știam pe de rost, și care i-am suportat tot în cei cinci ani chinuiți, puteam fi atât de ușor dată la o parte. Dar na, se spune că dragostea adevărată te face să faci orice nebunie. În cazul meu, să-mi arunc viața pe geam și să mă înec în alcool, iar în cazul lui să meargă la primărie și să se însoare cu una pe care de-abia o cunoște și pe care o combinase într-o seară la beție, într-un teambuilding.

Dar asta-i realitatea, iar eu aveam s-o am în față în doar câteva minute. Nu eram deloc pregătită și tot ce voiam să fac era să beau. Ceva atât de tare încât prima înghițitură să mă facă să mă uit pe mine. Să uit că exist și că am contact cu lumea reală. Dar aveam să las asta pentru după ce va pleca. Când mă va lăsa cu gândurile mai amestecate decât agenda în care îmi notam serile în care făcusem sex și-n care nu. Aia în care speranțele și visurile către o viață normală se ștergeau cu fiecare nume notat acolo.

Și-n timp ce mă străduiam să-mi păstrez calmul, apare el. Intră senin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmpat, și poartă în brațe geaca și geanta mea. În spatele lui era ea. Când am văzut-o, efectiv mi-am pierdut șirul rațiunii. I-am smuls din brațe geanta și am început să urlu. L-am lovit cu geanta, palmele, pumnii și toate visele mele. Îl întrebam de ce-mi face asta și ce caută ea aici. I-am repetat că vreau să plece amândoi și să mă lase în pace în viața mea mizerabilă că nu mai pot să respir cu ei în preajmă. El, în schimb, nervos, i-a țipat să plece de acolo și că de ce s-a dat jos din mașină, în primul rând, dacă el a rugat-o să nu. Eu, însă, în momentele alea, nu auzeam nimic și voiam să-l știu plecat. M-a prins în brațe și m-a lăsat să mă zbat până m-am scurs pe picioare și am început să plâng frenetic. I-am spus că-l urăsc și că blestem ziua în care l-am cunoscut, iar el nu spunea nimic. El tăcea și nu făcea nimic altceva decât să mă țină în brațe.

Am ridicat privirea și cu o seninătate care m-a surprins și pe mine l-am întrebat de ce ea. Era întrebarea pe care mi-am pus-o obsesiv în ultimul an. În ziua despărțirii, el mi-a recunoscut că m-a înșelat și că e îndrăgostit de ea. Atât de simplu a fost ca eu să dispar din viața lui. Nu i-am spus nimic atunci. Nimic. Mi-am făcut bagajele și am plecat în aceeași zi. N-am vrut să știu nimic mai mult. Nu l-am sunat niciodată, nu i-am dat nici măcar un mesaj, deși uitasem multe lucruri la el. N-am mai vrut nimic de la el. Și-n același timp, voiam tot. Îl voiam pe el cu toate amintirile noastre, cu toate diminețile în care mă trezea doar pentru a mă iubi sau nopțile pe care le pierdeam dezmierdându-ne în aburi de alcool și sex. Nu am înțeles de ce a făcut-o, de ce cu ea, de ce atunci. Dar n-am întrebat pentru că, efectiv, n-am vrut să procesez tot ce s-a întâmplat. Mă sfâșia lipsa lui, dar mă hrăneam la început din iubirea pentru el. Îmi ajungeau amintirile și iubirea ce i-o purtam.

Acum, însă, îl aveam în fața și voiam să știu tot. Voiam să simt toată durerea. Voiam să-l aud cum îmi zice că-n ea se simte cel mai bine, că ea îl iubește cel mai mult, cum el o știe cel mai bine, cum ea îl așteaptă acasă dornică și zâmbitoare, cum se trezește mai devreme doar ca să-l dezmierde cu o cafea tare, cum ea e mai bună ca mine și cum el o iubește mai mult decât m-a iubit pe mine vreodată.

Dar n-a venit nimic din ce eram eu pregătită să aud. Ce mi-a spus, însă, m-a rănit și mai tare pentru că nu-mi dădea ocazia să închid capitolul ăsta. Ceea ce mi-a zis a fost cea mai groaznică tortură pe care aș fi putut s-o primesc. N-a fost rămas bun-ul pe care eu îl căutam, ci confirmarea că iadul există și că eu aveam să mai stau mult și bine în el.

Mi-a spus doar că vrea să-și ceară iertare, chiar dacă eu, poate, nu o să reușesc niciodată să-l iert. Mi-a repetat că știe cât rău mi-a făcut și că nu e zi în care să nu regrete că m-a rănit. Că-și dorește ca eu să mă vindec și să-l uit, căci el nu m-a meritat și că nu merit nimic din ce-mi fac. Mi-a mai spus că nu și-a propus nimic din ce a făcut și că acum culege ce a ”semănat”, dar că o să îndure, căci aia e penitența lui.

Apoi, s-a desprins și a plecat. Iar eu am uitat de mine. M-am trezit târziu în noapte, m-am dat jos din pat și m-am împiedicat de haine care nu erau ale mele. Eram atât de învățată cu filmul ăsta, încât nici nu mi-a mai păsat. M-am dus la baie, m-am băgat sub jetul rece. Procesam ce mi-a spus. Ce mi-a făcut. Și unde am ajuns din cauza lui. Un an de întrebări, când răspunsul era în fața mea. Un an de tortură, când vindecarea venea de la mine. M-am spălat de ură, de foame de iubirea lui, de visele masochiste. Am ieșit hotărâtă să accept și să trăiesc. Să trăiesc viața mea. Cea fără el în ea. Și fără tipul ăla necunoscut, cel mai probabil barman, din patul meu.

Mi-am făcut bagajele și am plecat. Altă țară, alt aer, altă EU.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*